In timpul primului razboi mondial, cinci soldati sunt condamnati de Curtea Martiala si lasati sa fie omorati pe linia de front. Unul dintre ei este logodnicul mult iubit al Mathildei, o delicioasa si de nestavilit optimista tanara (aceeasi minunata prezenta care este Tautou). Iar filmul este practic lunga cautare a fetei, cu umorul tandru si cu stilul de poveste cu care ne-a obisnuit deja regizorul Jeunet. Filmul este strabatut la fel ca in "Amelie" de o voce din off a protagonistei care rezuma si impinge povestea mai departe, codurile cromatice imparte povestea in istoria solara, de miere a vietii din satul breton si cea de front, cu tonuri gri-verzui, murdare si putrede ca viata de acolo. Apar insertii cu cadre din documentarele de epoca sau reconstituiri nostalgice digitale cu -de exemplu- Halele Parisului. Un pic lungit, filmul e o incantare si foarte francez, cu cadre dense, in care se intampla foarte multe si atentia se cere distribuita rapid catre detaliile de costum ori scenografice. In plus, aceasta foarte umana poveste de dragoste reuseste sa se concentreze destul si asupra razboiului, scenele induiosatoare sau violente recomandand filmul ca productie de varf in genul de manifest pacifist, de supravietuire. Sta marturie scena cu eroii ce se intorc intr-un camp cu arbusti infloriti si, pe masura ce inainteaza prin el, realizam ca acolo a fost demult campul de bataie, transeele insalubre, cu atatea drame si pierderi umane. Frumos!